O după-amiază în Cetatea eternă

„Alte capitale îşi retrag, de obicei, istoria în muzee şi arhive. La Roma, aşa ceva e cu neputinţă. Strada însăşi e o formă a istoriei.” (*)

Păstrînd în minte cuvintele lui Paler, odată coborîţi din bus-shuttle-ul (exact aşa îi zice, în noua italiană…) ce leagă Fiumicino de Gara Termini, ne-am grăbit să căutăm acel fragment din zidul atribuit ultimului rege de origine etruscă, Servius Tullius, despre care vorbeşte scriitorul în Memorii. (Cu bagajele după noi, bineînţeles; cele mai vechi „pietre” din Roma meritau din plin efortul.) L-am găsit destul de repede; e adevărat însă că, dacă n-ai habar de existenţa lui, nu-ţi sare-n ochi. Poate fi văzut din Via Marsala, în prelungirea gării propriu-zise, mărginind cumva peronul, dar n-ai acces la el, căci se află într-o incintă protejată de un gard din plasă de fier. În schimb, fragmente ale aceluiaşi zid există chiar în interiorul gării, mai precis înglobate în culoarele – flancate de magazine – ce duc la metrou. Probabil însă că mulţi nu le văd, grăbiţi să coboare pe peronul metroului ori să intre în magazine… Textul ataşat unui fragment de zid precizează însă că ruinele ar data din secolul al patrulea î.e.n.

Deşi soarele năucitor al prînzului şi umiditatea crescută din aer îndemnau mai curînd la odihnă, umbră, răcoare şi mai ales nemişcare, am decis că nu ne putem asuma riscul pierderii vreunei zile cu activităţi, hm, ineficiente. Ne-am cazat rapid, nu înainte de a afla, de la molcomul, dar amabilul recepţioner, că a doua zi vom avea plăcerea să stăm de vorbă cu colega lui şi compatrioata noastră. Instantaneu, mi-am amintit un moment similar, petrecut cu ani în urmă, la Bruxelles. Tot un hotel mic, tot în preajma gării şi un recepţioner la fel de amabil (mult mai volubil însă), care era foarte bucuros să ne anunţe – imediat ce-a aflat de unde venim – nemaipomenita coincidenţă: colegul lui era român…

Odată scapate de bagaje, ne-am grăbit să-i revedem pe noii noştri prieteni, simpaticul cuplu întâlnit în avion – inginerul cu mustăcioară şi alură sportivă, îndrăgostit de fotografie, şi cocheta lui soţie, o doamnă cu siluetă fină şi bucle alunii. I-am găsit în holul hotelului în care erau cazaţi, stând de vorbă cu recepţionerul lor, un italian la vreo 45-50 de ani, cu un aer de bibliotecar, uşor atipic pentru postul pe care-l ocupa, şi care vorbea engleză cu multă eleganţă şi un calm aproape britanic. Tocmai făcuse, pentru prietenii noştri, o rezervare la Galleria Borghese. A, păi vrem şi noi! Nimic mai simplu, „bibliotecarul” nostru lărgi pe loc rezervarea cu încă două locuri. Am profitat de ocazie să-l întrebăm cum a fost expoziţia dedicată aniversării a 400 de ani de la moartea lui Caravaggio, care, din nefericire, se încheiase, dar ale cărei afişe încă le mai puteai vedea prin oraş. „O reală încîntare, cum de altfel cred că vă imaginaţi; n-am cuvinte, efectiv! Într-adevăr, păcat ca n-aţi ajuns mai devreme la Roma!” Încîntaţi am fost şi noi de întreaga discuţie şi, mai ales, de firescul momentului. Nimic „oficial”, nici amabilităţi de rutină, nici tentative de marketing, nici vreo împăunare; era ca şi cum nişte prieteni s-au reîntîlnit după o vreme, bucuroşi că-şi pot împărtăşi sentimente, stări, trăiri.

Programul primei zile includea o plimbare de recunoaştere, cu direcţia Domus Aurea, Colosseum, Forul Roman şi… ce-ar mai fi încăput… Eu una ador să descopăr un oraş bazîndu-mă (măcar pentru început) doar pe hartă şi simţul meu de orientare. E mai incitant, mai provocator şi, mai întotdeauna, presărat de surprize. Urmărind aşadar harta, nu departe de Gara Termini am descoperit una dintre celebrele biserici ale Romei, Santa Maria Maggiore, a cărei turlă este cea mai înaltă din Roma (aproximativ 75 m) şi al cărei tavan casetat se spune că ar fi fost lucrat cu aurul incaş adus de Cristofor Columb.

Ceva mai încolo, urcînd Colle Oppio, întîlneşti ruinele vilei construite de Nero în 64 e.n., Domus Aurea, închisă pentru renovare încă din 2005 (şi al cărei tavan – cam 60 mp – s-a prăbuşit în martie anul acesta [2010]). Ne-a fost mai greu să ni-l imaginăm pe Nero plimbîndu-se prin grădina vilei, mult mai uşor i-am „văzut” pe gladiatori în arena Colosseumului. De obicei, facem acest exerciţiu de imaginaţie, care, dacă nu reuşeşte să te conecteze la epocă, rămîne totuşi amuzant.

Încă de pe culmea colinei Oppio zăreşti, printre pini, platani şi leandri, silueta arhicunoscută a Colosseumului. Nu ştiu care este, în general, senzaţia oamenilor atunci cînd se află pentru prima oară în faţa unui monument pe care-l ştiau pînă atunci doar din filme sau fotografii. În paranteză fie spus, amuzantă mi s-a părut reacţia celor cu care am discutat înainte şi după vizitarea Romei. Pînă la plecare, cei mai mulţi dintre ei: Uau, Roma, ce frumooos!/ Extraordinar, aş vrea şi eu să merg!/ Ai să vezi, e nemaipomenit!… Cînd m-am întors şi le-am împărtăşit senzaţiile mele clar demarcate între Roma – cetatea şi Roma – oraşul, şi-au amintit, nuanţînd: Daaa, aşa e, am observat şi eu că nu prea le pasă de… / Într-adevăr, dacă n-ar fi vestigiile… ce-ar mai rămîne? Întorcîndu-mă la prima senzaţie în prezenţa unui monument arhitectonic; stările încercate au fost diferite. Şi cred că ţin de structura interioară, de nivelul de empatie… cu respectivul monument şi, cu siguranţă, de aşteptările fiecăruia. Starea produsă de „întîlnirea” cu Colosseumul e cumva similară celei resimţite faţă de Paris (zona centrală a oraşului, nu vreo clădire anume). Nu a fost acel „Ooo!” iscat de impactul brusc, primar, al unei opere monumentale, ci mai degrabă senzaţia de familiar, de regăsire a unui prieten pierdut din vedere o vreme. Şi nu vorbesc despre familiarul indus de cunoaşterea arhitecturii clădirii sau a caracteristicilor ei.

N-am păşit însă în interior în această primă zi; amiaza era pe sfîrşite, astfel că am avut ocazia să admirăm ruinele Forului Roman golite de turişti. Oricît de egoist ar suna, momentele acestea au o savoare indescriptibilă… Tăcute, enigmatice, pregătite să mai adauge, sub razele asfinţitului, încă o zi celor (peste) două milenii de existenţă…

Pînă la căderea serii am reuşit să ajungem şi la Columna lui Traian – obiectiv aparte pe agenda noastră. Evident, nu era oră de vizitare şi, de altfel, de ani buni publicul nu mai poate urca în interiorul coloanei. Singurul lucru pe care n-am fi vrut cu niciun chip să-l ratăm era tocmai Columna lui Traian. Dar nu din aceleaşi motive pentru care a ajuns la Roma badea Cîrţan. Ci pentru că am vrut să vedem, cu ochii noştri, ce-au ridicat romanii în urma războaielor fratricide cu dacii… Pe daci însă i-am tot întîlnit, pe parcursul scurtului nostru sejur la Roma: în expoziţia de arme şi efecte militare, deschisă în incinta Colosseumului, străjuind tăcuţi pe Arcul lui Constantin, la Vatican sau în grădina Galeriei Borghese…

Nu puteam rata nici steagul dac prezent pe columnă. 🙂 În vîrful acesteia, iniţial, trona statuia de aur a împăratului Traian. În 663 însă, împăratul Constant al II-lea o duce se pare la Bizanţ, iar în 1587 papa Sixtus al V-lea înlocuieşte statuia lipsă cu cea a Sfîntului Petru (realizată de Giacomo dela Porta). Rămîne un mister scoaterea statuii lui Traian… Ce motive o fi avut Constant al II-lea să facă un asemenea gest?

Monumentul ridicat în cinstea unificatorului Italiei, Vittorio Emanuele al II-lea, este una dintre cele mai frumoase opere arhitectonice ale Romei. Amplasat în Piazza Venezia, rămîne un important cap de perspectivă pentru celebra Via del Corso. În dreapta sa, dincolo de Via dei Fori Imperiali, se află Forul lui Traian şi Columna, iar în spate poţi admira Forul Roman şi, pe fundal, Colosseumul. Tot în spate, uşor spre stînga, Capitoliul, respectiv Muzeele Capitoline, în care, printre numeroase alte opere de artă, se află şi binecunoscuta – pentru noi, datorită replicii prezente în Piaţa Romană [actualmente, în faţa magazinului Bucureşti, Centrul Vechi] – Lupa Capitolina. Albul marmurei Monumentului lui Vittorio Emanuele contrastează însă armonios cu tonurile calde ale ruinelor Forului Magnum (Roman). La ceas de seară, cînd luminile se aprind în lampadare şi arşiţa zilei se risipeşte, te poţi opri cîteva clipe pe una dintre băncile de piatră ale scuarului aflat în spatele Muzeelor Capitoline şi care-ţi oferă un soi de intim belvedere asupra centrului istoric. În orice parte ai privi, imaginile îţi duc gîndurile înapoi preţ de două milenii, către o epocă în care stăpînii locului erau şi stăpînii Lumii… Iar noi chiar ne-am oprit; scuarul, deşi frecventat de turişti, avea ceva din serenitatea şi tăcerea unui edificiu religios. Părea mai degrabă un spaţiu de reculegere, nu se auzeau decît sunetul paşilor celor veniţi să admire priveliştea, foşnetul frunzişului, susurul apei din fîntîna la care oamenii îşi reîmprospătau provizia de apă şi, sporadic, şoaptele celor care mai schimbau impresii.

Şi, pentru că am amintit senzaţiile controversate iscate de Colosseum, chiar mai interesante au fost stările „provocate” de Roma-Cetatea-Eternă. Căci, cunoaşterea dinainte a arhitecturii, operelor de artă sau a pieţelor, arterelor importante nu e neapărat o garanţie a extazului implicit în momentul întîlnirii; lucrurile îţi pot părea ori prea mici, ori prea înghesuite, ori chiar cam banale în realitate. (Cum naiba au reuşit toţi magicienii aia ai imaginii să te facă să crezi că Fontana di Trevi e amplasată pe o esplanadă de cel puţin cîteva hectare? Sau, că tot am atins subiectul, reacţia cuiva la vederea Sirenei lui Andersen din Copenhaga: Aşa de micăăăă?) La „cald”, impresia despre Roma a fost mai mult onomatopeică: „Îhî, mmdaa, hmm…”. O bizară incertitudine, dublată de axiomaticul „e imposibil să nu-ţi placă Roma!”. S-a petrecut apoi un ciudat fenomen, la întoarcerea acasă: cu cît creştea distanţa, în spaţiu şi mai ales timp, neclarităţile se disipau, contururile deveneau tot mai limpezi, generînd o chemare tăcută şi o atracţie în continuă creştere. Treptat, vechiul adagio căpăta sens: „… toate drumurile duc la Roma”…

Seara ne-am petrecut-o la una dintre terasele din apropierea Colosseumului, unde de altfel cu greu am găsit loc, curioşi să încercăm o pizza „la mama ei acasă” – o mamă mai degrabă generică, nu de alta, dar pe cea „biologică” urma s-o întîlnim cîţiva ani mai tîrziu, în Napoli – şi punînd la cale programul pentru a doua zi. Avea să fie, fără putinţă de tăgadă, Ziua Bernini.

“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“