O după-amiază în Cetatea eternă

„Alte capitale îşi retrag, de obicei, istoria în muzee şi arhive. La Roma, aşa ceva e cu neputinţă. Strada însăşi e o formă a istoriei.” (*)

 

Păstrînd în minte cuvintele lui Paler, odată coborîţi din bus-shuttle-ul (exact aşa îi zice, în noua italiană…) ce leagă Fiumicino de Gara Termini, ne-am grăbit să căutăm acel fragment din zidul atribuit ultimului rege de origine etruscă, Servius Tullius, despre care vorbeşte scriitorul în Memorii. (Cu bagajele după noi, bineînţeles; cele mai vechi „pietre” din Roma meritau din plin efortul.) L-am găsit destul de repede; e adevărat însă că, dacă n-ai habar de existenţa lui, nu-ţi sare-n ochi. Poate fi văzut din Via Marsala, în prelungirea gării propriu-zise, mărginind cumva peronul, dar n-ai acces la el, căci se află într-o incintă protejată de un gard din plasă de fier. În schimb, fragmente ale aceluiaşi zid există chiar în interiorul gării, mai precis înglobate în culoarele – flancate de magazine – ce duc la metrou. Probabil însă că mulţi nu le văd, grăbiţi să coboare pe peronul metroului ori să intre în magazine… Textul ataşat unui fragment de zid precizează însă că ruinele ar data din secolul al patrulea î.e.n.

 

Deşi soarele năucitor al prînzului şi umiditatea crescută din aer îndemnau mai curînd la odihnă, umbră, răcoare şi mai ales nemişcare, am decis că nu ne putem asuma riscul pierderii vreunei zile cu activităţi, hm, ineficiente. Ne-am cazat rapid, nu înainte de a afla, de la molcomul, dar amabilul recepţioner, că a doua zi vom avea plăcerea să stăm de vorbă cu colega lui şi compatrioata noastră. Instantaneu, mi-am amintit un moment similar, petrecut cu ani în urmă, la Bruxelles. Tot un hotel mic, tot în preajma gării şi un recepţioner la fel de amabil (mult mai volubil însă), care era foarte bucuros să ne anunţe – imediat ce-a aflat de unde venim – nemaipomenita coincidenţă: colegul lui era român…

Odată scapate de bagaje, ne-am grăbit să-i revedem pe noii noştri prieteni, simpaticul cuplu întâlnit în avion – inginerul cu mustăcioară şi alură sportivă, îndrăgostit de fotografie, şi cocheta lui soţie, o doamnă cu siluetă fină şi bucle alunii. I-am găsit în holul hotelului în care erau cazaţi, stând de vorbă cu recepţionerul lor, un italian la vreo 45-50 de ani, cu un aer de bibliotecar, uşor atipic pentru postul pe care-l ocupa, şi care vorbea engleză cu multă eleganţă şi un calm aproape britanic. Tocmai făcuse, pentru prietenii noştri, o rezervare la Galleria Borghese. A, păi vrem şi noi! Nimic mai simplu, „bibliotecarul” nostru lărgi pe loc rezervarea cu încă două locuri. Am profitat de ocazie să-l întrebăm cum a fost expoziţia dedicată aniversării a 400 de ani de la moartea lui Caravaggio, care, din nefericire, se încheiase, dar ale cărei afişe încă le mai puteai vedea prin oraş. „O reală încîntare, cum de altfel cred că vă imaginaţi; n-am cuvinte, efectiv! Într-adevăr, păcat ca n-aţi ajuns mai devreme la Roma!” Încîntaţi am fost şi noi de întreaga discuţie şi, mai ales, de firescul momentului. Nimic „oficial”, nici amabilităţi de rutină, nici tentative de marketing, nici vreo împăunare; era ca şi cum nişte prieteni s-au reîntîlnit după o vreme, bucuroşi că-şi pot împărtăşi sentimente, stări, trăiri.

Programul primei zile includea o plimbare de recunoaştere, cu direcţia Domus Aurea, Colosseum, Forul Roman şi… ce-ar mai fi încăput… Eu una ador să descopăr un oraş bazîndu-mă (măcar pentru început) doar pe hartă şi simţul meu de orientare. E mai incitant, mai provocator şi, mai întotdeauna, presărat de surprize. Urmărind aşadar harta, nu departe de Gara Termini am descoperit una dintre celebrele biserici ale Romei, Santa Maria Maggiore, a cărei turlă este cea mai înaltă din Roma (aproximativ 75 m) şi al cărei tavan casetat se spune că ar fi fost lucrat cu aurul incaş adus de Cristofor Columb.

Ceva mai încolo, urcînd Colle Oppio, întîlneşti ruinele vilei construite de Nero în 64 e.n., Domus Aurea, închisă pentru renovare încă din 2005 (şi al cărei tavan – cam 60 mp – s-a prăbuşit în martie anul acesta [2010]). Ne-a fost mai greu să ni-l imaginăm pe Nero plimbîndu-se prin grădina vilei, mult mai uşor i-am „văzut” pe gladiatori în arena Colosseumului. De obicei, facem acest exerciţiu de imaginaţie, care, dacă nu reuşeşte să te conecteze la epocă, rămîne totuşi amuzant.

Încă de pe culmea colinei Oppio zăreşti, printre pini, platani şi leandri, silueta arhicunoscută a Colosseumului. Nu ştiu care este, în general, senzaţia oamenilor atunci cînd se află pentru prima oară în faţa unui monument pe care-l ştiau pînă atunci doar din filme sau fotografii. În paranteză fie spus, amuzantă mi s-a părut reacţia celor cu care am discutat înainte şi după vizitarea Romei. Pînă la plecare, cei mai mulţi dintre ei: Uau, Roma, ce frumooos!/ Extraordinar, aş vrea şi eu să merg!/ Ai să vezi, e nemaipomenit!… Cînd m-am întors şi le-am împărtăşit senzaţiile mele clar demarcate între Roma – cetatea şi Roma – oraşul, şi-au amintit, nuanţînd: Daaa, aşa e, am observat şi eu că nu prea le pasă de… / Într-adevăr, dacă n-ar fi vestigiile… ce-ar mai rămîne? Întorcîndu-mă la prima senzaţie în prezenţa unui monument arhitectonic; stările încercate au fost diferite. Şi cred că ţin de structura interioară, de nivelul de empatie… cu respectivul monument şi, cu siguranţă, de aşteptările fiecăruia. Starea produsă de „întîlnirea” cu Colosseumul e cumva similară celei resimţite faţă de Paris (zona centrală a oraşului, nu vreo clădire anume). Nu a fost acel „Ooo!” iscat de impactul brusc, primar, al unei opere monumentale, ci mai degrabă senzaţia de familiar, de regăsire a unui prieten pierdut din vedere o vreme. Şi nu vorbesc despre familiarul indus de cunoaşterea arhitecturii clădirii sau a caracteristicilor ei.

 

DSC02156.crop_6-pt blog

N-am păşit însă în interior în această primă zi; amiaza era pe sfîrşite, astfel că am avut ocazia să admirăm ruinele Forului Roman golite de turişti. Oricît de egoist ar suna, momentele acestea au o savoare indescriptibilă… Tăcute, enigmatice, pregătite să mai adauge, sub razele asfinţitului, încă o zi celor (peste) două milenii de existenţă…

Pînă la căderea serii am reuşit să ajungem şi la Columna lui Traian – obiectiv aparte pe agenda noastră. Evident, nu era oră de vizitare şi, de altfel, de ani buni publicul nu mai poate urca în interiorul coloanei. Singurul lucru pe care n-am fi vrut cu niciun chip să-l ratăm era tocmai Columna lui Traian. Dar nu din aceleaşi motive pentru care a ajuns la Roma badea Cîrţan. Ci pentru că am vrut să vedem, cu ochii noştri, ce-au ridicat romanii în urma războaielor fratricide cu dacii… Pe daci însă i-am tot întîlnit, pe parcursul scurtului nostru sejur la Roma: în expoziţia de arme şi efecte militare, deschisă în incinta Colosseumului, străjuind tăcuţi pe Arcul lui Constantin, la Vatican sau în grădina Galeriei Borghese…

Nu puteam rata nici steagul dac prezent pe columnă. 🙂 În vîrful acesteia, iniţial, trona statuia de aur a împăratului Traian. În 663 însă, împăratul Constant al II-lea o duce se pare la Bizanţ, iar în 1587 papa Sixtus al V-lea înlocuieşte statuia lipsă cu cea a Sfîntului Petru (realizată de Giacomo dela Porta). Rămîne un mister scoaterea statuii lui Traian… Ce motive o fi avut Constant al II-lea să facă un asemenea gest?

Monumentul ridicat în cinstea unificatorului Italiei, Vittorio Emanuele al II-lea, este una dintre cele mai frumoase opere arhitectonice ale Romei. Amplasat în Piazza Venezia, rămîne un important cap de perspectivă pentru celebra Via del Corso. În dreapta sa, dincolo de Via dei Fori Imperiali, se află Forul lui Traian şi Columna, iar în spate poţi admira Forul Roman şi, pe fundal, Colosseumul. Tot în spate, uşor spre stînga, Capitoliul, respectiv Muzeele Capitoline, în care, printre numeroase alte opere de artă, se află şi binecunoscuta – pentru noi, datorită replicii prezente în Piaţa Romană [actualmente, în faţa magazinului Bucureşti, Centrul Vechi] – Lupa Capitolina. Albul marmurei Monumentului lui Vittorio Emanuele contrastează însă armonios cu tonurile calde ale ruinelor Forului Magnum (Roman). La ceas de seară, cînd luminile se aprind în lampadare şi arşiţa zilei se risipeşte, te poţi opri cîteva clipe pe una dintre băncile de piatră ale scuarului aflat în spatele Muzeelor Capitoline şi care-ţi oferă un soi de intim belvedere asupra centrului istoric. În orice parte ai privi, imaginile îţi duc gîndurile înapoi preţ de două milenii, către o epocă în care stăpînii locului erau şi stăpînii Lumii… Iar noi chiar ne-am oprit; scuarul, deşi frecventat de turişti, avea ceva din serenitatea şi tăcerea unui edificiu religios. Părea mai degrabă un spaţiu de reculegere, nu se auzeau decît sunetul paşilor celor veniţi să admire priveliştea, foşnetul frunzişului, susurul apei din fîntîna la care oamenii îşi reîmprospătau provizia de apă şi, sporadic, şoaptele celor care mai schimbau impresii.

Şi, pentru că am amintit senzaţiile controversate iscate de Colosseum, chiar mai interesante au fost stările „provocate” de Roma-Cetatea-Eternă. Căci, cunoaşterea dinainte a arhitecturii, operelor de artă sau a pieţelor, arterelor importante nu e neapărat o garanţie a extazului implicit în momentul întîlnirii; lucrurile îţi pot părea ori prea mici, ori prea înghesuite, ori chiar cam banale în realitate. (Cum naiba au reuşit toţi magicienii aia ai imaginii să te facă să crezi că Fontana di Trevi e amplasată pe o esplanadă de cel puţin cîteva hectare? Sau, că tot am atins subiectul,  reacţia cuiva la vederea Sirenei lui Andersen din Copenhaga: Aşa de micăăăă?) La „cald”, impresia despre Roma a fost mai mult onomatopeică: „Îhî, mmdaa, hmm…”.  O bizară  incertitudine, dublată de axiomaticul „e imposibil să nu-ţi placă Roma!”. S-a petrecut apoi un ciudat fenomen, la întoarcerea acasă:  cu cît creştea distanţa, în spaţiu şi mai ales timp, neclarităţile se disipau, contururile deveneau tot mai limpezi, generînd o chemare tăcută şi o atracţie în continuă creştere. Treptat, vechiul adagio căpăta sens: „… toate drumurile duc la Roma”…

Seara ne-am petrecut-o la una dintre terasele din apropierea Colosseumului, unde de altfel cu greu am găsit loc, curioşi să încercăm o pizza „la mama ei acasă” – o mamă mai degrabă generică, nu de alta, dar pe cea „biologică” urma s-o întîlnim cîţiva ani mai tîrziu, în Napoli – şi punînd la cale programul pentru a doua zi. Avea să fie, fără putinţă de tăgadă, Ziua Bernini.

 

“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans

 

(*) Octavian Paler – Istoria parcursă în spaţiu, Drumuri prin memorie, Ed. Polirom 2009
Published in: on 6 Septembrie 2010 at 2:15 am  Lasă un comentariu  

Roma

M-am intors, de doua zile, din prima mea calatorie la Roma. Prima – asta ar vrea sa insemne ca am de gind sa revad Roma… Da, caci mi-au ramas destule locuri – obiective vizate, dar pe care nu am reusit sa le vad.

Impresia generala insa e destul de neutra. Roma – Cetatea eterna – merita re-re-revazuta. Roma – orasul de azi – hm… nu mi-a produs niciun fior. Senzatia pe care am avut-o, vizitind Roma, a fost cea a unui amalgam intre Lisabona, Paris si Bucuresti. Si asta nu ca asemanare urbanistica sau arhitecturala, ci mai ales ca senzatii nedefinite, similitudini de stare, atmosfera.

In citeva cuvinte:

– m-am convins ca, in Europa (sau ue… mai ales), limbile internationale sint: engleza, engleza, engleza. Si limba locului (dupa caz, italiana, portugheza, germana, daneza, franceza…)

– Giovanni Lorenzo Bernini = genial!

– Rafael Sanzio = fabulos!

– Michelangelo – ii prefer sculpturile. Capela Sixtina este o capodopera, ca realizare, dar mie, personal, maniera sa de exprimare mi se pare mai putin emotionanta decit cea a lui Rafael.

– m-am convins si ca Vaticanul este, efectiv, cel mai bogat (si puternic) stat de pe planeta. Hiperbolizind, ramii cu senzatia ca si pietricelele de pe aleile sale au valoare… Apropo! Daca va propuneti sa vizitati muzeele Vaticanului, incepeti cu asta si lasati Bazilica la urma; se intra doar pina la ora 12.30 in incinta muzeelor, iar coada este considerabila. In special in ultima duminica din luna, cind intrarea este gratuita. Noi am stat (la coada) 1 ora si 20 minute pina sa putem intra.

– ceva mai prozaic: NU vizitati Roma in iulie sau august! Mai ales daca nu suportati caldura; soarele naucitor si umezeala dezagreabila ar putea sa influenteze negativ perceptia asupra Cetatii eterne… Dar, pe de alta parte, hotelurile sint mai ieftine in aceste doua luni si – amanunt deloc de neglijat – durata mai lunga a zilei va fi in avantajul vostru, caci programul de vizitare a diferitelor monumente/ muzee este prelungit.

Ce mi-a placut:

– asocierea dintre antic, renascentist, baroc si… sa zic modern (desi modernul din centrul Romei nu-i chiar de ieri);

– fintinile / cismelele Romei = toate au apa potabila (si sint si frumoase, pe deasupra, indiferent ca-i vorba despre o banala tisnitoare sau de o fintina „semnata” Bernini, cum este cea din Piata Navona);

– pietele Romei – Navona este preferata mea. Mi-au placut insa si Piazza della Rotonda, Venezia, della Minerva sau Piazza di Spagna. Si, nu in ultimul rind, Piazza dei Cavalieri di Malta. Faceti un popas in aceasta din urma, nu veti regreta! Puteti ajunge la ea fie urmind Via di San Sabino, daca veniti dinspre Circo Massimo, fie urcind Via di Porta Lavernale (ceva mai anevoios), daca ajungeti dinspre Piramida;

– convivialitatea „legionarilor” din fata Colosseumului; maestri ai burlescului, reuseau sa creeze un moment amuzant (sau de-a dreptul hilar) in timpul „pozelor” ce se voiau a fi frinturi de istorie;

– pinii ce impodobesc dealurile Romei, dar si artarii de pe malurile Tibrului;

– linistea momentelor in care, stind pe o banca din piatra, la umbra copacilor, poti admira Palatino, Forul roman, Colosseumul ori vreun palazzo sau oricare bazilica;

– faptul ca, aproape pretutindeni, esti in prezenta unei opere de arta.

Ce nu mi-a placut:

– neglijenta, mizeria prezente uneori si in locuri in care nu te-ai fi asteptat. Tibrul este un astfel de exemplu, dar si „parcul” de peste drum de gradinile in care se afla Vila Borghese;

– tonalitatea stridenta, pe alocuri, a limbii vorbite de unii romani (italieni get-beget);

– impertinenta (sa zic nonsalanta?) soferilor: iti lasau impresia ca ar fi in stare sa te calce, atit de putin importanta era culoarea verde destinata pietonilor;

– idem, nepasarea – oarecum paradoxala – intilnita in chiar centrul de informatii turistice din preajma Bazilicii San Pietro. Domnii de-acolo n-aveau niciun pliant cu Vaticanul/ Bazilica/ zona respectiva. Si nici ca le pasa prea tare; iti ofereau in schimb exact aceeasi harta (a Romei) pe care o puteai gasi la hotel;

– absenta unor indicatoare clare, in general. Edilii Romei nu-s chiar ingrijorati de felul in care se descurca (sau nu) turistii prin metrou sau aiurea. Probabil considera ca orice turist care vine la Roma musai tre’sa stie sa se orienteze cu harta-n mina. Apropo de metrou: mizerabil!

– mincarea italieneasca. E adevarat, n-am intrat in niciun restaurant de sapte stele, dar cel mai bine am mincat intr-unul absolut obscur, aflat in apropiere de gara. In rest, nici pizza, nici pastele servite in celelalte doua-trei restaurante (aflate in centru) n-au fost grozave. Ba chiar pot spune ca la Paris am mincat o pizza quatro formaggi net superioara celei din Roma…

– celebrul espresso italienesc… Desi m-as putea lesne numi „cafegioaica”, chestia aceea cit un degetar, ingurgitata zilnic, cred ca te poate trimite in spital, cu un ulcer rapid achizitionat… Ghinionul a facut, cred, sa nimeresc si un hotel in care cafeaua (cea „normala” sa fie de-a dreptul oribila; spre uimirea mea insa, nimeni nu s-a plins de ea… in afara de mine, desigur). Si, ca tot vorbim despre delicatese, inghetata, in general, mi-a lasat aceeasi impresie neutra: nici excelenta, nici rea;

– si, in fine, celebra Corso, despre care cineva spunea ca ar fi cea mai frumoasa strada din lume… Ei bine, nu prea inteleg ce are extraordinar aceasta Corso, care nu-i decit… o strada… Si destul de ingusta, pe deasupra. E adevarat, pt mine si Champs Elysees a fost o dezamagire… cu toate ca aceasta din urma este totusi un bulevard, impozant prin spatiu, perspectiva (si, cu siguranta, magazinele de lux si hotelurile de cinci stele; caracteristici care, dupa mine, nu-s tocmai criterii de frumusete…)

(va urma… sper 🙂 )

Published in: on 2 Septembrie 2010 at 2:26 am  Comments (4)